NEPTUNE AND THE SEA: MYTHICAL MARITIME SPACE IN SHAKESPEARE'S AND WILKINS' PERICLES.
This essay examines the sea in Shakespeare's and Wilkins' "Pericles" as a mythical and spatial construct, foregrounding Neptune's presence as a symbolic mediator between human experience and cosmic order. The maritime world of the play is not simply a stage for adventure but a heterotopic space wher...
| Publicado en: | Studii de Ştiintă şi Cultură Vol. 22; no. 1; pp. 111 - 122 |
|---|---|
| Autor principal: | |
| Formato: | Artículo |
| Publicado: |
Studii de Stiinta si Cultura
mar2026
|
| Materias: | |
| Acceso en línea: | Ver este registro en EBSCOhost |
| Sumario: | This essay examines the sea in Shakespeare's and Wilkins' "Pericles" as a mythical and spatial construct, foregrounding Neptune's presence as a symbolic mediator between human experience and cosmic order. The maritime world of the play is not simply a stage for adventure but a heterotopic space where boundaries collapse: between safety and peril, exile and return, mortality and renewal. Drawing on spatial theory, particularly Foucault's notion of heterotopia and Yi-Fu Tuan's insights into place and space, the analysis situates the sea as a dynamic site of transformation. The play's maritime landscapes are read as liminal thresholds, where myth and narrative converge to stage encounters with Neptune's domain. The sea embodies both chaos and possibility, functioning as a liminal threshold through which characters encounter divine will, chance, and the reconstitution of identity. Neptune's mythical resonance amplifies this spatial ambiguity, casting the Mediterranean Sea as a palimpsest layered with classical myth, Christian symbolism and early modern anxieties about navigation and commerce. Ultimately, the essay argues that Pericles dramatizes the sea as a mythical space where human vulnerability is reframed within a larger cosmological order, positioning maritime space as central to the play's negotiation of fate and transcendence. Cet essai examine la mer dans «Périclès» de Shakespeare et Wilkins comme une construction mythique et spatiale, en mettant en évidence la présence de Neptune en tant que médiateur symbolique entre l'expérience humaine et l'ordre cosmique. Le monde maritime de la pièce n'est pas simplement un décor d'aventures, mais un espace hétérotopique où les frontières s'effacent : entre sécurité et péril, exil et retour, mortalité et renouveau. S'appuyant sur la théorie de l'espace, notamment sur la notion d'hétérotopie formulée par Michel Foucault et sur les réflexions de Yi-Fu Tuan concernant le lieu et l'espace, l'analyse situe la mer comme un site dynamique de transformation. Les paysages maritimes de la pièce sont interprétés comme des seuils liminaux où le mythe et le récit convergent pour mettre en scène des rencontres avec le domaine de Neptune. La mer incarne à la fois le chaos et la possibilité, fonctionnant comme un seuil liminal à travers lequel les personnages font l'expérience de la volonté divine, du hasard et de la reconstitution de l'identité. La résonance mythique de Neptune amplifie cette ambiguïté spatiale, faisant de la Méditerranée un palimpseste stratifié de mythologie classique, de symbolisme chrétien et des angoisses de la première modernité liées à la navigation et au commerce. En définitive, l'essai soutient que Périclès met en scène la mer comme un espace mythique où la vulnérabilité humaine est reconfigurée au sein d'un ordre cosmologique plus vaste, plaçant l'espace maritime au coeur de la négociation entre destin et transcendance. Acest eseu examinează marea în „Perlele“ de Shakespeare şi Wilkins ca un construct mitic şi spațial, evidențiind prezența lui Neptun ca mediator simbolic între experiența umană şi ordinea cosmică. Lumea maritimă a piesei nu este doar un decor pentru aventură, ci un spațiu heterotopic în care granițele se estompează: între siguranță şi primejdie, exil şi întoarcere, mortalitate şi reînnoire. Pornind de la teoria spațiului, în special de la noțiunea de heterotopie formulată de Michel Foucault şi de la reflecțiile lui Yi-Fu Tuan asupra relației dintre loc şi spațiu, analiza situează marea ca un sit dinamic al transformării. Peisajele maritime ale piesei sunt interpretate ca praguri liminale, unde mitul şi narațiunea converg pentru a pune în scenă întâlniri cu domeniul lui Neptun. Marea întruchipează atât haosul, cât şi posibilitatea, funcționând ca un prag liminal prin care personajele se confruntă cu voința divină, hazardul şi reconstituirea identității. Rezonanța mitică a lui Neptun amplifică această ambiguitate spațială, proiectând Marea Mediterană cape un palimpsest stratificat de mitologie clasică, simbolism creştin şi anxietăți ale epocii moderne timpurii legate de navigație şi comerț. În cele din urmă, eseul susține că Pericle dramatizează marea ca spațiu mitic în care vulnerabilitatea umană este reconfigurată în cadrul unei ordini cosmologice mai vaste, poziționând spațiul maritim în centrul negocierii dintre destin şi transcendență. |
|---|